Istoria Transilvaniei

Istoria Transilvaniei

Citiți mai jos câteva fragmente din memoriul trimis regelui Carol II de către fruntașii politici ardeleni în urmă cu aproape 80 de ani. Două remarci:
1. Forța istoriei de a se repeta este absolut teribilă!
2. Răul este molipsitor: în ziua de azi, balcanismele la care face referire Memorandul, fac parte din cotidian și când este vorba doar despre ardelenii și bănățenii nativi…

Sire,

( … ) Constituţia de la 1923 a fost impusã Transilvaniei şi Banatului, ca şi ţãrii întregi, în mod abuziv, fãrã consimţãmântul ei.
( … ) Guverne cu totul lipsite de prestigiu şi de popularitate în aceste provincii au aruncat asupra Ardealului şi Banatului clientela lor politicã.
Cu metode ilegale, ele au impus ca parlamentari persoane necunoscute, adesea trãdãtori notorii ai cauzei naţionale în timpul jugului strãin, şi au umplut funcţiunile politice şi administrative cu elemente strãine de împrejurãrile locale şi de cetãţenii acestor ţinuturi. Au revocat din serviciu ardeleni şi bãnãţeni bine cunoscuţi, bucurându-se de o aleasã reputaţiune, cunoscãtori ai nevoilor şi spiritului provinciei. Elemente cu mari merite în luptele naţionale din trecut pentru unitatea noastrã de stat au fost înlãturate în zâmbetele de ironicã satisfacţiune ale minoritãţilor.
Metodele de exploatare fãrã scrupul, o goanã neastâmpãratã dupã îmbogãţire a sateliţilor, întovãrãşitã de imoralitate şi corupţiune sfidãtoare, au rãnit sentimentul public al provinciei, odinioarã sub raportul moral sãnãtoasã pânã la austeritate. ( … )
Sistemul centralist nu a înţeles aceea ce încă pentru Români a fost un principiu elementar de înţelepciune politică: metoda de asimilare treptată, fără procedări violente, a noilor provincii, prin respectarea tradiţiilor, a concepţiilor şi datinilor respective, prin descentralizarea serviciilor publice şi prin atragerea elementelor locale reprezentative şi de valoare la o colaborare activă în viaţa publică şi administrativă.
Aceste metode de înţelepciune politică au fost călcate în picioare faţă de o provincie care nu fusese, totuşi, cucerită, ci se unise printr-un act de liber entuziast consimţământ. Procesul de asimilare ar fi trebuit să se facă treptat şi cu prudenţă, nu numai spre a cruţa sensibilităţile, obiceiurile şi instituţiile înrădăcinate, dar şi spre a nu smulge florile odată cu buruiana, spre a nu distruge şi partea de tradiţii bune şi sănătoase, odată cu înlăturarea organizaţiei de stat şi a influenţelor străine.
( … ) Şi în timp ce se făcea totul pentru a se exclude elementul ardelean de la cârma treburilor publice, când bogăţiile Ardealului şi Banatului erau acaparate sistematic, opinia publică deplângea cu mirare, că, după scurgerea atâtor ani de la unire, în oraşele de peste munţi nu a reuşit să se formeze măcar un început de burghezie românească.
În loc de o nouã epocã de refacere materialã şi de înãlţare moralã s-a continuat opera de umilire a provinciilor şi de pauperizare, înlãturarea elementului românesc ardelean şi bãnãţean din funcţiunile publice imorale şi printr-un favoritism cu nimic justificat.
( … ) În general, Românii ardeleni şi bãnãţeni, în loc de a spori forţa lor economicã, se gãsesc într-o situaţie inferioarã faţã de trecut. Bãncile ardelene, odinioarã mândria acestei provincii, în plin progres înainte de rãzboi, astãzi sunt doborâte la pãmânt. Preoţimea, intelectualitatea, partea mai înstãritã a ţãrãnimii au suferit pierderi de miliarde. Dar ceea ce este mai dureros este lipsa de credit ieftin pentru ţãrãnime, care nemaiputând emigra în America, nu mai este în stare sã-şi procure pe aceastã cale capitalurile de investiţiune necesare progresului ei, desãvârşirii şi modernizãrii economiei rurale. Dintre toate consecinţele grave ale regimurilor ce am îndurat, starea de stagnare economicã a mândriei ţãrãnimii ardelene, care au urmat pe conducãtorii ei politici în toate luptele din trecut cu însufleţire şi a alergat cu încredere curatã la Alba-Iulia ca sã voteze unirea, este fenomenul care ne umple mai mult de durere adâncã pe noi cari am mers în fruntea ei în timpul acelor lupte.
Singura clasã socialã care a sporit, în Ardeal şi Banat ca numãr este funcţionãrimea, în special clasa micilor salarizaţi publici, trãind din lefuri foarte modeste.
( … )Deşi lovite în interesele lor vitale şi umilite în mândria lor naţionalã şi în conştiinţa lor democraticã, Ardealul, Banatul, Crişana şi Maramureşul nu numai cã resping indignare şi desgust continuele suspectãri de pretins separatism ce li se aruncã cu o jignitoare uşurinţã, dar sunt adânc chinuite de un sentiment de teamã, grijã şi nesiguranţã în ce priveşte viitorul lor.
Şi ei mai constată situaţia paradoxală că, în timp ce reprezentanţii minorităţilor din Transilvania se pot întruni liber şi sunt aproape zilnic priviţi şi ascultaţi de guvernanţii ţării, revendicările lor fiind satisfăcute repede şi cu bunăvoinţă, reprezentanţii poporului românesc, cari trăiesc în aceiaşi provincie sunt ţinuţi deoparte şi nu au posibilitatea de a arăta gândurile şi simţirile ce frământă mai mult ca oricând elementul de temelie al ţării.( … )

Ai Majestãţii Voastre prea supuşi şi prea plecaţi:

Iuliu MANIU (n.n., mort în anii ’50 în închisoarea din Sighet), fost preşedinte al Consiliului Dirigent, fost preşedinte al Consiliului de Miniştri; Dr. Mihai POPOVICI (n.n., deținut în anii ’50 la Sighet), fost ministru, senator de drept; Dr. Emil HAŢIEGANU (n.n., deținut în anii ’50 la Sighet), fost ministru; Sever BOCU (n.n., mort în anii ’50 în temnița din Sighet), fost ministru; Prof. Dr. Valer MOLDOVAN (n.n., mort în anii ’50 la Sighet), fost subsecretar de stat; ( …); Dr. Ilie LAZÃR, deputat de Maramureş (n.n., deținut în anii ’50 la Sighet ) ( … )

REFLECŢIUNI şi NOTE EXPLICATIVE

( … ) Care este bilanţul a 20 ani a regimului din Ardeal şi Banat? Se poate spune lãmurit un complect dezastru. Ardealul şi Banatul au fost ţinute 20 de ani, cu o scurtã excepţie, în permanentã opoziţie. În aceşti ani de opoziţie lungã s-au irosit toate forţele lor cele mai bune. Încã dictatura liberalã a mai ţinut seamã de oarecare aparenţe. Dictatura actualã a alãturat şi aparenţele. A trimis în fruntea celor 23 judeţe din Ardeal şi Banat ca Prefecţi 23 de Colonei activi din Vechiul Regat. A pus în fruntea judeţelor militari. I-a sustras misiunii lor de ostaşi şi le-a dat însãrcinãri politice. Ardealul şi Banatul au primit înfãţişarea de ţinuturi sub ocupaţie. În afarã de judeţe, militarii au ocupat şi oraşele, toate oraşele din Transilvania şi Banat. Din 68 de oraşe, în 64 au fost trimişi tot ofiţeri din Vechiul Regat. În urma reacţiei publice, numãrul acesta s-a redus mai târziu, dar sistemul a rãmas. ( … ) Cu ce drept s-a fãcut ocuparea Primãriilor din Ardeal? Averile comunale sunt averi, bunuri private. Aceastã ocupaţie nu se poate face decât cu dreptul Rãzboiului şi nici cu aceasta. Oamenii strãini trimişi astfel nu mai sunt primari, ci custozi, numiţi în averi inamice. În timpul din urmã au fost înlocuiţi mai mulţi ofiţeri cu civili. Și mai rãu. Recrutarea acestora se face în Bucureşti la o bursã a cafenelelor. Nu se poate îndeajuns caracteriza o decadenţã de drept, la care am lunecat. S-ar pãrea cã o pregãtire, conştientã, metodicã a drumului spre bolşevism? ( … )
Din experienţa noastră puteau şti că a descentraliza înseamnă a nu relega, dela Ministere la ţinut, numai atribuţiuni birocratice, ci şi mijloacele. Asfel descentralizarea nu-şi merită numele, e numai desconcentrare, poate nici atât. ( … ) Aceşti “rezidenţi regali” nu sunt decât transmiţători de acte, de la periferii la centru, cutii de poştă, aşezate în 10 ţinuturi. Pe urma lor nu răsare nici o viaţă nouă, nici o renaştere, toropeala merge înainte, doar nemulţumirea înregistrează o nouă creştere.
( … )Vom ilustra cu un exemplu, ceea ce s-a făcut cu ceea ce era aşteptat să se facă. Luăm exemplul ţinutului Timiş [înfiinţat prin Legea Administrativă din 14.08.1939. ţinutului administrativ Timiş cuprindea circumscripţiile (judeţele) Timiş-Torontal, Arad, Caraş, Severin, şi Hunedoara -n.m.], ţinut relativ bogat. Din acest ţinut, Statul încasează pe an aproximativ 5-6 miliarde. Ştiţi cât îi rămân din aceste miliarde pentru nevoile lui administrative, culturale, economice, sanitare, etc.? 200 milioane! ( … )
Cele 200 milioane se cheltuiesc aproape în întregime pe salarii şi materiale. ( … ) De mulţi ani sunt făcute toate şoselele internaţionale maghiare cât şi iugoslave, în autostrăzi pentru automobilism, noi n-avem nici una. ( … )
Între timp am nimicit presa românească din Ardeal şi Banat şi i-am dat nebănuită înflorire cele minoritate. Sire, adevărată eră de abundenţă are sub noi această presă străină. Înainte de război (1918), presa românească cea mai puternică era în Transilvania şi Banat, nu în Regat. ( … )
Nu s-a construit nici o cale de comunicaţie nouã, nu s-a înfiinţat nici o instituţie publicã mai însemnatã, nici o mãsurã de protecţie economicã sau sanitarã nu a fost luatã. Maramureşul a rãmas fãrã o cale feratã directã cu restul ţãrii. ( … )
Noi suntem luptători, reprezentanţi politici ai unui popor, iar nu sperjuri, nici conspiratori. Lupta noastră este o luptă deschisă, în care nu primim a fi nici intimidaţi nici aţâţaţi. N-avem nici orgoliile convingerilor doctrinelor noastre, n-avem decât un orgoliu, cel al strălucirii Coroanei şi al Naţiunii. Despotismul, autocraţia, tirania creează inevitabil, fatal, luptele pentru libertate. Legile severe promulgate de Majestatea Voastră îi numeşte pe aceştia altfel: delincvenţi. Dar Societatea n-a văzut în ei niciodată delicvenţi, ci eroi. La toate popoarele şi în toate vremurile. Nu e oare păcat, strigător la cer, ca pe aceste vremuri, să se polarizeze astfel eroism românesc, român contra român, când împreună şi încă nu suntem destui, să facem faţă pericolelor? ( … )
Drept urmare a acestor consideraţiuni, dorinţa transilvãnenilor se concretizeazã în rugãmintea respectuoasã:
Binevoiţi, Sire, a reda poporului român libertatea !

Memorandul Românilor din Ardeal, Banat, Crişana, Maramureş adresat MS Regelui Carol la 15 decembrie 1938 Situația Transilvaniei la 20 de ani de la unire - document oficial

Genocidul cultural se referă la distrugerea sistematică a culturii, identității și modului de viață al unui grup etnic, național, religios sau cultural, fără a implica neapărat exterminarea fizică a membrilor acelui grup. În loc să fie eliminați fizic, indivizii sunt privați de elementele esențiale care definesc identitatea lor colectivă, cum ar fi limba, tradițiile, istoria, religia, și practicile culturale.
Elementele unui genocid cultural pot include:
Suprimarea limbii: Impunerea unei alte limbi oficiale și interzicerea folosirii limbii materne în școli, instituții și viața publică.
Distrugerea simbolurilor culturale și religioase: Distrugerea monumentelor, bisericilor, moscheilor, sinagogilor, și a altor situri sau artefacte culturale și religioase importante.
Interzicerea tradițiilor: Suprimarea sărbătorilor, ritualurilor, obiceiurilor sau oricărei practici care are legătură cu identitatea culturală a unui grup.
Îndoctrinarea și asimilarea forțată: Impunerea unui alt sistem educațional care minimizează sau distorsionează istoria și cultura unui grup, cu scopul de a-i forța pe membrii acelui grup să adopte cultura dominantă.
Separarea copiilor de familiile lor: Îndepărtarea copiilor din familiile lor pentru a-i educa în instituții care promovează o altă cultură, separându-i de moștenirea culturală.
Exemple istorice de genocid cultural:
Politica de asimilare a popoarelor indigene din America de Nord și Australia: Copiii indigeni au fost luați de lângă părinți și plasați în școli de reeducare unde li s-a interzis să-și vorbească limba sau să practice tradițiile.
Sinicizarea Tibetului: Politicile Chinei de integrare a Tibetului, care au inclus suprimarea limbii tibetane și a practicilor religioase budiste, sunt deseori considerate forme de genocid cultural.
Politicile de rusificare în Uniunea Sovietică: Sub Stalin, grupurile etnice minoritare au fost forțate să renunțe la limba și cultura lor, promovând cultura și limba rusă în toate aspectele vieții publice.
Genocidul cultural nu are o definiție oficială în dreptul internațional similar cu genocidul fizic, dar este recunoscut ca o formă gravă de abuz împotriva unui grup etnic sau cultural și este uneori legat de procesele de colonialism și imperialism.

Documentul este o notă internă din perioada comunistă, care face referire la structura demografică a municipiului Târgu Mureș și la planuri deliberate pentru schimbarea acesteia. Este un exemplu concret al politicilor de mutare forțată a populației și de influențare a compoziției etnice dintr-o regiune, politicile respective încălcând drepturile fundamentale ale omului, conform normelor internaționale actuale.

Acest document ar putea fi utilizat ca dovadă în sprijinul acuzațiilor de modificare demografică intenționată și ar constitui un argument juridic solid în discuții privind drepturile minorităților și genocidul cultural în Transilvania.

În concluzie, documentul pe care l-ați prezentat arată clar intențiile autorităților comuniste de a schimba structura etnică a Târgu Mureșului prin mutarea forțată a populației române în oraș, un act care poate fi considerat o încălcare a drepturilor omului și o formă de genocid cultural. Aceste politici au avut un impact profund asupra comunității maghiare din Transilvania, modificând pe cale administrativă și forțată caracterul etnic al regiunii.

Cele 14 puncte ale președintelui Woodrow Wilson (1918) (https://www.archives.gov/milestone-documents/president-woodrow-wilsons-14-points)

În acest discurs adresat Congresului la 8 ianuarie 1918, președintele Woodrow Wilson a propus un program în 14 puncte pentru pacea mondială. Aceste puncte au fost ulterior luate ca bază pentru negocierile de pace de la sfârșitul Primului Război Mondial.

În acest discurs din 8 ianuarie 1918, intitulat „War Aims and Peace Terms” (Obiectivele războiului și termenii păcii), președintele Wilson a stabilit 14 puncte ca plan pentru pacea mondială, care urmau să fie folosite pentru negocierile de pace de după Primul Război Mondial. Detaliile discursului s-au bazat pe rapoartele generate de „The Inquiry” (Ancheta), un grup de aproximativ 150 de oameni de știință din domeniul politic și social, organizat de consilierul și prietenul de lungă durată al lui Wilson, colonelul Edward M House. Sarcina lor era să studieze politica aliată și americană în aproape fiecare regiune a globului și să analizeze faptele economice, sociale și politice susceptibile să apară în discuțiile din timpul conferinței de pace. Echipa și-a început activitatea în secret și, în cele din urmă, a produs și a colectat aproape 2 000 de rapoarte și documente separate și cel puțin 1 200 de hărți.

În discursul său, Wilson a abordat în mod direct cauzele pe care le percepea drept cauze ale războiului mondial, solicitând abolirea tratatelor secrete, reducerea armamentelor, ajustarea revendicărilor coloniale în interesul popoarelor indigene și al coloniștilor, precum și libertatea mărilor. Wilson a făcut, de asemenea, propuneri care ar asigura pacea mondială în viitor. De exemplu, el a propus eliminarea barierelor economice dintre națiuni, promisiunea „autodeterminării” pentru minoritățile oprimate și o organizație mondială care să asigure un sistem de securitate colectivă pentru toate națiunile. Cele 14 puncte ale lui Wilson erau menite să submineze voința Puterilor Centrale de a continua și să inspire Aliații spre victorie. Cele 14 puncte au fost difuzate în întreaga lume și au fost aruncate din rachete și obuze în spatele liniilor inamice.

Când liderii aliați s-au întâlnit la Versailles, în Franța, pentru a formula tratatul de încheiere a Primului Război Mondial cu Germania și Austro-Ungaria, majoritatea celor 14 puncte ale lui Wilson au fost anulate de liderii Angliei și Franței. Spre consternarea sa, Wilson a descoperit că Anglia, Franța și Italia erau interesate în principal să recupereze ceea ce pierduseră și să câștige mai mult prin pedepsirea Germaniei. Germania a aflat rapid că planul lui Wilson pentru pacea mondială nu i se aplică.

Cu toate acestea, punctul culminant al lui Wilson, care solicita o organizație mondială care să asigure un sistem de securitate colectivă, a fost inclus în Tratatul de la Versailles. Această organizație va fi cunoscută mai târziu sub numele de Liga Națiunilor. Deși Wilson a lansat o campanie misionară neobosită pentru a depăși opoziția Senatului american față de adoptarea tratatului și aderarea la Ligă, tratatul nu a fost niciodată adoptat de Senat, iar Statele Unite nu au aderat niciodată la Liga Națiunilor. Wilson avea să sugereze mai târziu că, fără participarea americană la Ligă, ar fi avut loc un alt război mondial în decurs de o generație.

Transcriere

Dorința și scopul nostru este ca procesele de pace, atunci când vor fi demarate, să fie absolut deschise și să nu implice și să nu permită de acum înainte înțelegeri secrete de niciun fel. Ziua cuceririi și a măririi a trecut; la fel a trecut și ziua înțelegerilor secrete încheiate în interesul anumitor guverne și susceptibile, într-un moment neprevăzut, să tulbure pacea lumii. Acest fapt fericit, care este acum clar pentru fiecare om public ale cărui gânduri nu zăbovesc încă într-o epocă care a murit și s-a dus, face posibil ca fiecare națiune ale cărei scopuri sunt în concordanță cu dreptatea și pacea lumii să declare acum sau în orice alt moment obiectivele pe care le are în vedere.

Am intrat în acest război pentru că au avut loc încălcări ale dreptului care ne-au afectat profund și au făcut imposibilă viața poporului nostru dacă nu au fost corectate și dacă lumea nu a fost asigurată o dată pentru totdeauna împotriva repetării lor. Prin urmare, ceea ce cerem în acest război nu este ceva specific nouă. Este ca lumea să devină potrivită și sigură pentru a trăi și, în special, ca ea să devină sigură pentru fiecare națiune iubitoare de pace care, la fel ca a noastră, dorește să-și trăiască propria viață, să-și stabilească propriile instituții, să fie asigurată de justiție și de un tratament corect din partea celorlalte popoare ale lumii împotriva forței și agresiunii egoiste. Toate popoarele lumii sunt, de fapt, parteneri în acest interes și, în ceea ce ne privește, vedem foarte clar că, dacă altora nu li se face dreptate, nouă nu ni se va face. Prin urmare, programul păcii mondiale este programul nostru; iar acest program, singurul program posibil, după cum îl vedem noi, este acesta:

I. Acorduri de pace deschise, la care se ajunge în mod deschis, după care nu vor mai exista înțelegeri internaționale private de niciun fel, ci diplomația se va desfășura întotdeauna în mod sincer și în public.

II. Libertatea absolută de navigație pe mări, în afara apelor teritoriale, atât în timp de pace, cât și în timp de război, cu excepția cazului în care mările pot fi închise în întregime sau în parte prin acțiuni internaționale pentru aplicarea pactelor internaționale.

III. Eliminarea, pe cât posibil, a tuturor barierelor economice și stabilirea unor condiții comerciale egale între toate națiunile care consimt la pace și se asociază pentru menținerea acesteia.

IV. Garanții adecvate date și luate că armamentele naționale vor fi reduse la cel mai scăzut nivel compatibil cu siguranța internă.

V. O ajustare liberă, deschisă și absolut imparțială a tuturor revendicărilor coloniale, bazată pe respectarea strictă a principiului conform căruia, în stabilirea tuturor acestor chestiuni de suveranitate, interesele populațiilor în cauză trebuie să aibă o pondere egală cu revendicările echitabile ale guvernului al cărui titlu urmează să fie stabilit.

VI. Evacuarea întregului teritoriu rusesc și soluționarea tuturor chestiunilor care privesc Rusia astfel încât să asigure cea mai bună și mai liberă cooperare a celorlalte națiuni ale lumii în vederea obținerii pentru Rusia a unei oportunități libere și neîngrădite de a-și determina în mod independent propria dezvoltare politică și politică națională și să îi asigure o primire sinceră în societatea națiunilor libere sub instituții la alegerea sa; și, mai mult decât o primire, asistență de orice fel de care ar putea avea nevoie și pe care și-ar putea-o dori. Tratamentul acordat Rusiei de către națiunile surori în lunile care vor urma va fi testul decisiv al bunei lor voințe, al înțelegerii nevoilor ei în raport cu propriile lor interese și al simpatiei lor inteligente și altruiste.

VII. Belgia, întreaga lume va fi de acord, trebuie evacuată și restaurată, fără nicio încercare de a limita suveranitatea de care se bucură în comun cu toate celelalte națiuni libere. Niciun alt act nu va servi ca acesta pentru a restabili încrederea națiunilor în legile pe care ele însele le-au stabilit și determinat pentru guvernarea relațiilor lor reciproce. Fără acest act vindecător, întreaga structură și validitate a dreptului internațional este afectată pentru totdeauna.

VIII. Toate teritoriile franceze ar trebui eliberate și porțiunile invadate ar trebui restaurate, iar răul făcut Franței de Prusia în 1871 în chestiunea Alsaciei-Lorena, care a tulburat pacea lumii timp de aproape cincizeci de ani, ar trebui reparat, pentru ca pacea să poată fi din nou asigurată în interesul tuturor.

IX. O reajustare a frontierelor Italiei ar trebui să fie efectuată de-a lungul unor linii de naționalitate clar recunoscute.

X. Popoarelor din Austro-Ungaria, al căror loc în rândul națiunilor dorim să îl vedem protejat și asigurat, ar trebui să li se acorde cea mai liberă oportunitate de dezvoltare autonomă.

XI. România, Serbia și Muntenegru ar trebui evacuate; teritoriile ocupate ar trebui restaurate; Serbiei ar trebui să i se acorde acces liber și sigur la mare; relațiile dintre mai multe state balcanice ar trebui să fie determinate de un consiliu prietenos, în conformitate cu liniile de loialitate și naționalitate stabilite istoric; și ar trebui să fie încheiate garanții internaționale ale independenței politice și economice și ale integrității teritoriale a mai multor state balcanice.

XII. Partea turcă a actualului Imperiu Otoman ar trebui să beneficieze de o suveranitate sigură, dar celorlalte naționalități care se află în prezent sub stăpânire turcă ar trebui să li se asigure o siguranță indubitabilă a vieții și o posibilitate absolut nestingherită de dezvoltare autonomă, iar Dardanelele ar trebui să fie deschise permanent ca o trecere liberă pentru navele și comerțul tuturor națiunilor, în temeiul unor garanții internaționale.

XIII. Ar trebui creat un stat polonez independent care să includă teritoriile locuite de populații indiscutabil poloneze, căruia să i se asigure un acces liber și sigur la mare și a cărui independență politică și economică și integritate teritorială să fie garantate prin convenții internaționale.

XIV. O asociație generală a națiunilor trebuie să fie formată în temeiul unor convenții specifice, cu scopul de a oferi garanții reciproce de independență politică și integritate teritorială statelor mari și mici deopotrivă.

În ceea ce privește aceste rectificări esențiale ale erorilor și afirmări ale drepturilor, ne simțim parteneri apropiați ai tuturor guvernelor și popoarelor asociate împotriva imperialiștilor. Nu putem fi separați în interese sau divizați în scopuri. Rămânem împreună până la sfârșit.

Suntem dispuși să luptăm și să continuăm să luptăm pentru astfel de acorduri și înțelegeri până când acestea vor fi realizate; dar numai pentru că dorim ca dreptul să prevaleze și dorim o pace justă și stabilă, așa cum poate fi asigurată numai prin eliminarea principalelor provocări la război, pe care acest program le elimină. Nu suntem geloși pe măreția Germaniei și nu există nimic în acest program care să o afecteze. Nu-i purtăm pică pentru nicio realizare sau distincție în materie de învățătură sau de inițiativă pașnică, așa cum au făcut ca palmaresul ei să fie foarte strălucitor și foarte de invidiat. Nu dorim să o rănim sau să îi blocăm în vreun fel influența sau puterea legitimă. Nu dorim să ne luptăm cu ea nici cu arme, nici cu acorduri comerciale ostile, dacă este dispusă să se asocieze cu noi și cu celelalte națiuni ale lumii care iubesc pacea în acorduri de dreptate, lege și tratament echitabil. Dorim doar ca ea să accepte un loc de egalitate între popoarele lumii – noua lume în care trăim acum – în loc de un loc de stăpânire.

O tragedie din viața privată a cuiva – fie că este vorba de o ceartă de familie sau de un accident – este greu de suportat pentru toți oamenii. La fel se întâmplă și cu tragediile naționale. Pe de o parte, este dificil să te împaci cu o situație nouă, mai puțin favorabilă decât înainte, iar pe de altă parte, nu este ușor să eviți capcanele explicațiilor care transferă vina. Una dintre cele mai mari astfel de traume din istoria națiunii maghiare este Tratatul de pace de la Trianon din 1920. Nu în primul rând pentru că a însemnat că Ungaria a pierdut aproximativ două treimi din teritoriul și bogăția sa națională. Ci și pentru că mai mult de trei milioane de maghiari trăiau în teritoriile anexate. În plus, aproximativ o treime dintre aceștia se aflau direct de cealaltă parte a noilor frontiere, adică la o distanță foarte mică de maghiarii din noua Ungarie. Acest lucru a făcut dificilă, și adesea imposibilă, chiar și pentru cei care, altfel, ar fi acceptat dreptul naționalităților unei Ungarii multietnice de a-și crea propriul stat.
Șocul neașteptat și enorm a dus la decenii de explicații fabuloase și de aruncare a vinei. Unele dintre acestea sunt încă în viață astăzi. Cu toate acestea, de-a lungul deceniilor, istoriografia maghiară a dezvoltat o schemă explicativă rațională care are credibilitate nu numai la Budapesta, ci și în întreaga lume. Destrămarea Imperiului Habsburgic și, în cadrul acestuia, a Ungariei istorice, a fost cauzată de o confluență de factori.

Primul și cel mai important a fost natura multietnică a imperiului și a Ungariei, precum și nemulțumirea elitelor naționale.
Al doilea motiv important a fost politica iredentistă a noilor state care au apărut de-a lungul granițelor sudice și estice ale imperiului – Italia, Serbia și România. Cu alte cuvinte, faptul că toate trei au căutat să preia teritoriile monarhice în care trăiau fiii propriei națiuni – sau ai propriei națiuni. Interesele și considerațiile strategice ale marilor puteri victorioase au jucat, de asemenea, un rol decisiv. Și, în sfârșit, nu putem să nu menționăm relațiile haotice ale Ungariei în lunile de după război, care au făcut mult timp imposibilă deplasarea unei delegații maghiare de pace la Paris, locul de desfășurare al conferinței de pace.

1. Problema naționalității

Înainte de izbucnirea Primului Război Mondial, Imperiul Austro-Ungar se întindea pe o suprafață de 676 600 de kilometri pătrați și avea o populație de 51,3 milioane de locuitori. Această populație de peste o jumătate de sută de milioane era împărțită în șapte grupuri religioase majore și 12 grupuri lingvistice și etnice majore. Niciunul dintre grupurile lingvistice-etnice nu constituia o majoritate absolută. Cel mai mare grup, aproape 12 milioane, era format din germani, dar aceștia nu reprezentau mai mult de 24%. Maghiarii îi urmau pe germani atât ca populație, cât și ca proporție (10 milioane, sau 20%). Cehii aveau 13 procente, polonezii 10, ucrainenii 8, românii 6,5, croații 5, sârbii și slovacii 4-4, slovenii 2,5, italienii 1,5 procente. În temeiul reconcilierii austro-ungare din 1867, Imperiul Habsburgic era format din două state: Imperiul Austriac și Regatul Ungariei. Pornind din Bucovina și întinzându-se prin Galiția, Boemia și provinciile austriece până în Dalmația, teritoriile austriece cuprindeau Regatul Ungariei în formă de semilună, care era împărțit în două părți din punct de vedere al dreptului constituțional: Ungaria propriu-zisă (în sens restrâns) și Croația. În Imperiul Austriac, 35,6 % din populație era germanofonă, în timp ce 48 % din populația Regatului Ungariei era de limbă maghiară. Principalele victime ale sistemului dualist au fost cehii, care doreau federalizarea imperiului. Cu toate acestea, cele mai puternice două națiuni din imperiu, germanii și maghiarii, au fost alarmate de această perspectivă. Ca urmare a acestei duble opoziții, „reconcilierea cehă” a fost scoasă de pe ordinea de zi. Ca urmare, cehii au devenit cei mai hotărâți oponenți ai sistemului dualist. La începutul secolului, o tendință pro-rusă pronunțată a apărut în rândul generațiilor tinere cehe. Alături de tendințele separatiste deschise sau ascunse, vechile idei federaliste austro-slave au continuat să supraviețuiască la începutul secolului al XX-lea. Una dintre acestea a fost dezvoltată de un tânăr profesor necunoscut pe atunci, Eduard Beneš, în 1908. Combinând principiul naționalității și cel al istoriei, Beneš avea în vedere șapte sau opt unități federale. Teritoriile ceho-morave ar forma un singur stat împreună cu Slovacia, iar slavii din sud ar face parte din una sau eventual două entități politice.
Ca urmare a drepturilor extinse de autoguvernare și a influenței de la Viena, relațiile dintre grupurile de elită poloneze și conducerea imperială au rămas cordiale și armonioase pe tot parcursul perioadei dualiste. Cu toate acestea, unitatea națională și independența au rămas un obiectiv strategic pentru polonezii din Galiția. Ucrainenii erau cei mai defavorizați oameni din imperiu și, probabil din acest motiv, printre cei mai loiali supuși ai Habsburgilor. Cu toate acestea, spre deosebire de vechile mase politice conservatoare conduse de cler, în anii 1880 și 1890 a existat o tendință în rândul acestora de a-i uni pe ucrainenii din Galiția și Rusia mai degrabă decât de a menține status quo-ul, existând, de asemenea, curente pro-ruse care se uitau la țar pentru ajutor.
Cei mai loiali slavi sudici din imperiu erau slovenii fără tradiție statală. Deși sentimentul antihabsburgic a apărut și în rândul lor imediat înainte de război, marea majoritate a acestora sperau într-o soluție trialistă care ar fi adus slavii din sudul imperiului în rând cu germanii și maghiarii.
În ciuda gradului ridicat de autonomie al Croației, relațiile croato-austriece și croato-ungare au rămas tensionate. Pe lângă partidele „Magyaron”, care au acceptat și respectat acordul de la 1868, la începutul secolului au apărut mișcări care au încercat să rupă legăturile stat-comunitate maghiaro-croate și să acorde Regatului Croația-Slavonia, unit cu Dalmația și Rijeka, un statut egal cu cel al Ungariei. A treia tendință majoră în cadrul ideilor politice croate poate fi observată în reformularea ideii ilirice. Cu excepția bulgarilor, acesta viza unificarea tuturor popoarelor slave din sud – în afara Monarhiei austro-ungare.
De la începutul secolului, aspirațiile federative ale popoarelor din Monarhie, care au continuat să trăiască și să crească, au devenit o preocupare tot mai mare pentru conducerea imperială și pentru partidele germane ale statului austriac. Era din ce în ce mai clar că construcția dualistă nu era potrivită pentru funcționarea eficientă pe termen lung a unui stat multireligios și multietnic într-o epocă a naționalismelor moderne. De la vârf, moștenitorul tronului, Franz Ferdinand, plănuia în primul rând o reformă structurală profundă a imperiului. Membrii atelierului său, Cercul Belvedere, încercau să federalizeze monarhia pe criterii naționale.
Spre deosebire de Imperiul Austriac, care, în mod tradițional, a oferit spațiu particularismului provincial, Regatul Ungariei a fost un stat unitar până în secolul al XVI-lea, iar elita maghiară a continuat să insiste asupra acestui lucru și după restaurarea sa în 1867. În consecință, deși Legea naționalității din 1868 a acordat drepturi egale tuturor cetățenilor țării, indiferent de rasă, limbă sau religie, și chiar a prevăzut numeroase elemente de autonomie culturală pentru naționalități în sferele ecleziastică și educațională, aceasta nu le-a recunoscut ca națiuni politice, adică ca parteneri egali în construirea statului. Încă din 1848-1849, guvernul maghiar a refuzat categoric să acorde autonomia teritorială cerută de naționalități și a făcut din maghiară limba aproape exclusivă nu numai a legislativului și a guvernului, ci și a administrației.
Pe măsură ce tensiunile dintre comunitățile privilegiate, recunoscute ca națiuni, și popoarele tratate ca naționalități au escaladat, la fel s-a întâmplat și cu antagonismul dintre Regatul Ungariei și Imperiul Austriac la începutul secolului al XX-lea. În spatele acestor conflicte se ascundea un conflict de interese între grupurile pro-reconciliere ale claselor conducătoare maghiare și acele grupuri critice la adresa instituțiilor comune ale sistemului dualist. Până în 1904, acest conflict de interese a condus la paralizarea completă a vieții parlamentare maghiare și la apariția unei stări de spirit antidinastice și antiimperialiste fără precedent din perioada neoabsolutismului de după 1849.
2. Obiectivele de război ale Primului Război Mondial
Primul Război Mondial a fost purtat pentru teritoriu. În timpul războiului, fiecare dintre părțile beligerante și-a conturat obiectivele. Serbia, al cărei conflict cu Monarhia a declanșat în cele din urmă războiul, și-a informat aliații încă de la 4 septembrie 1914 că, în caz de victorie, intenționează să „creeze din Serbia un stat slav sudic puternic a cărui populație să fie compusă din toți sârbii, toți croații și slovenii”.
Printre statele vecine ale Monarhiei, Italia și România au formulat, de asemenea, pretenții teritoriale extinse. Pentru provinciile sudice ale Monarhiei, care erau parțial locuite de italieni, Roma a format un drept necondiționat. În tratatul secret încheiat la Londra la 26 aprilie 1915, în care Italia, în opoziție cu foștii săi aliați, a promis să intre în război de partea Antantei, Italia a primit garanții din partea noilor săi parteneri, în special pentru pretențiile sale la Marea Adriatică. Aceste zone erau Tirolul de Sud și Valona (Albania), Istria și insulele din Golful Kvarner, Trieste și împrejurimile sale și Dalmația de Nord până la Spalato. Dintre revendicările teritoriale, unele bazate pe motive lingvistice-etnice, altele pe motive strategice, singura respinsă de Aliați a fost cedarea Dalmației de Sud, deoarece această parte de coastă era destinată Serbiei.
După îndelungi negocieri, România a trecut în cele din urmă de partea Antantei în august 1916. În schimbul intrării sale în război, i s-a promis toată Transilvania, Maramureșul, Partium, marginea estică a Tiszántúl aproximativ până la linia Debrecen-Szeged, Banatul și Bucovina până la râul Prut. La 27 august 1916, armata română a invadat Transilvania, încrezătoare în victoria Antantei și sperând să obțină teritoriile de mai sus. Pe lângă statele naționale iredentiste de la granițele monarhiei, naționalitățile neaoșe ale imperiului și-au conturat și ele viziunea asupra viitorului. Polonezii, indiferent de imperiul sub care luptau, urmăreau reunirea națiunii lor și obținerea independenței. Liderii polonezi care erau de partea monarhiei și, prin urmare, a puterilor centrale, considerau că acest lucru se poate realiza prin intermediul unei marionete austro-ungare sau germane, în timp ce cei din Rusia și, prin urmare, din armata rusă, considerau că acest lucru se poate realiza prin obținerea bunăvoinței țarului. În declarația lor din 29 mai 1917, liderii cehi au subliniat „necesitatea de a transforma monarhia habsburgică într-o federație de state naționale libere și egale”. O astfel de unitate ar fi rezultat din „unificarea tuturor ramurilor națiunii cehoslovace”, inclusiv, desigur, a slovacilor. Cu toate acestea, alți politicieni cehi au adoptat, în esență, o poziție separatistă încă de la începutul războiului. Alături de Karel Kramar și Václav Klofáć, care preconizau crearea unei mari confederații slave conduse de la Sankt Petersburg, Eduard Beneš și Tomaš G. Masaryk, profesor la Universitatea din Praga, făceau deja parte din acest grup, dar după plecarea în străinătate s-au orientat mai mult către antiputerele occidentale. Ca și cehii, reprezentanții slavilor de sud în Adunarea Imperială de la Viena nu au susținut independența deplină, ci federalizarea și crearea unei unități sud-slave în cadrul federației. Astfel, în declarația lor din 30 mai 1917, ei și-au fixat ca obiectiv „unificarea slovenilor, croaților și sârbilor care trăiesc în toate provinciile monarhiei” și autonomia teritoriilor pe care le locuiau în cadrul monarhiei. Pe de altă parte, emigrația croată sud-slavă, în principal din Dalmația, s-a situat pe platforma secesiunii de Monarhie și a unificării cu Serbia.
În mai 1917, reprezentanții ucraineni și-au declarat, de asemenea, dorința de a crea o unitate federală în cadrul Imperiului Habsburgic din părțile Monarhiei locuite de ucraineni și din provinciile vestice cu majoritate ucraineană ale Imperiului Rus, așa cum ceruseră pentru ei cehii și slavii de sud.
Spre deosebire de mișcările poloneze, cehe și sud-slave, organizațiile slovace și românești din Ungaria au fost puțin active până în ultimele etape ale războiului. Atunci când s-au făcut auzite, acestea au făcut, în general, declarații de loialitate față de monarhie și față de Ungaria.
Revendicările teritoriale împotriva Imperiului Habsburgic și dezintegrarea imperiului au fost susținute mai ales de Rusia, care era una dintre puterile inamice. Obiectivele de război rusești au reînviat planurile expansioniste rusești cu o lungă istorie și un motiv panslavist. Cu toate acestea, obiectivele de război ale puterilor Antantei occidentale nu includeau inițial crearea unor state naționale noi și independente în Europa central-estică. În ciuda slăbiciunii sale interne crescânde, monarhia austro-ungară era încă considerată de mulți drept un factor de echilibru în sistemul european de state și, prin urmare, s-a considerat oportună menținerea acesteia. Inițial, programul de transformare a Imperiului de la Dunăre într-un stat național a fost reprezentat doar de vechii critici intelectuali ai sistemului dualist, Seton-Watson și Wickham Steed la Londra și Louis Leger și Ernest Denis la Paris. Influența lor a fost însă limitată. Acest lucru explică de ce, în primii doi ani de război, Marea Britanie și Franța nu au sprijinit nici separatismul polonez, nici pe cel ceh și au făcut concesii principiului național numai acolo unde și în măsura în care acesta oferea avantaje tangibile în ceea ce privește schimbarea raportului de forțe în război.
Această indiferență față de aspirațiile statului național s-a diminuat treptat începând cu 1916, făcând loc în 1918 unui angajament militant față de principiul autodeterminării naționale. Care a fost motivul acestei schimbări? Primul impuls important a venit din teama față de planurile germane Mitteleuropa, care fuseseră difuzate încă din 1915, și anume schița unui „Mare Spațiu” controlat de Germania, Austria și Ungaria, care se întindea de la Rin la Nipru și Marea Neagră. Politicienii sud-slavi, cehi și polonezi aflați în exil, precum și susținătorii lor britanici și francezi, au văzut în aceasta o dovadă a apariției hegemoniei germane continentale. A doua revoluție rusă și semnarea tratatului de pace de la Brest-Litovsk în martie 1918 au contribuit la aceasta. Odată cu această pace, aliații occidentali și-au pierdut cel mai important partener din Est, iar contururile unui imperiu german informal până la Nipru au fost în realitate conturate. De asemenea, eșecul scandalos al negocierilor speciale de pace cu Carol al IV-lea în aprilie 1918 a avut un impact negativ. Acesta l-a lăsat pe Carol într-o poziție umilitoare și mai vulnerabilă decât oricând față de Berlin. Acest lucru a fost reflectat în Tratatul de la Spa, care prevedea o strânsă cooperare economică, politică și militară între Monarhie și Germania, semnat la 15 mai 1918. Ultimele două evenimente au fost interpretate la Londra, Paris și Washington ca însemnând că Monarhia se afla acum definitiv pe banda de rulare a Germaniei și că nu va mai fi în niciun caz capabilă să joace rolul de echilibru pe care mulți îl considerau capabil în 1916-1917. Prin urmare, începând din primăvara anului 1918, politicienii puterilor Antantei nu mai dezbăteau dacă Monarhia ar trebui sau nu păstrată, ci unde ar trebui trasate granițele noilor state care urmau să o înlocuiască.
3. Revoluțiile din 1918-1919 și destrămarea Ungariei istorice
La 23 octombrie, guvernul Wekerle a demisionat, realizând consecințele înfrângerii sale în război și propria sa neputință. A doua zi, a început o ofensivă italiană de succes în apropiere de Piave, care a dus la revolta unor regimente mixte. În această situație, partidele radicale de opoziție au decis să înființeze un organism alternativ de deliberare și conducere a națiunii, Consiliul Național Maghiar. Acesta a fost format în noaptea de 23 spre 24 octombrie 1918 sub conducerea lui Mihály Károlyi. Manifestul său în 12 puncte cerea încetarea imediată a războiului, stabilirea independenței țării, introducerea unor reforme democratice de anvergură și reconcilierea cu naționalitățile fără a aduce atingere integrității teritoriale a țării. Guvernul Károlyi, format la 31 octombrie, avea același program. Primul pas semnificativ al guvernului a fost încheierea unei convenții militare cu comandantul forțelor franceze din Balcani, generalul Franchet d’Esperey, la 13 noiembrie. Tratatul în 18 puncte stipula că guvernul maghiar era obligat să evacueze teritoriile transilvănene și bănățene la est de cursul superior al Szamos, la sud de linia Mureșului și la sud de linia Szeged-Baja-Pécs-Varasd. Guvernul Károlyi a considerat că aceasta era o soluție temporară și a sperat că tratatul de pace, care urma să reprezinte soluția finală, nu numai că va garanta suveranitatea țării, dar va încerca, de asemenea, să fie corect în problema frontierelor.
În zilele care au urmat semnării tratatului, forțele sârbo-franceze și române au pus rapid stăpânire pe teritoriile de la est și sud de linia de demarcație și, în același timp, primele legiuni cehe au apărut în zona vestică a Ungariei Superioare, populată de slovaci. Șansele unei posibile reconcilieri cu reprezentanții populației naționale, pe care guvernul o considera o sarcină fundamentală, au fost considerabil reduse de această circumstanță. Propunerile lui Oszkár Jászi privind cantonarea Transilvaniei, făcute la Arad la 13-14 noiembrie, au fost respinse de Consiliul Național Român. La reuniunea lor de la Gyulafehérvár, din 1 decembrie, românii și-au declarat unirea cu Regatul. În ziua următoare, armata română a trecut linia de demarcație de la Belgrad și a început anexarea teritoriilor care îi fuseseră promise prin Tratatul de la București din 1916. Până la Crăciun au ajuns la Cluj-Napoca.
Negocierile cu slovacii au început cu mai multă încredere. Unul dintre liderii lor, Milan Hodza, în cadrul discuțiilor de la Budapesta de la sfârșitul lunii noiembrie, a convenit cu Iași și cu ministrul de război Albert Bartha asupra unei linii de demarcație care corespundea aproximativ liniei de demarcație lingvistică slovaco-ungară. Dar pentru alți lideri slovaci, și mai ales pentru Praga, o astfel de soluție era inacceptabilă. Prin urmare, Hodza a fost dezmințit și, folosindu-se de contactele lor de la Paris, puterile Antantei au folosit nota lor din 23 decembrie pentru a stabili o linie de demarcație mult mai la sud, care coincide în esență cu granița politică asupra căreia s-a convenit ulterior.
Nu a avut loc nicio negociere cu sârbii, care au declarat pur și simplu la reuniunea lor de la Novi Sad din 25 noiembrie că provinciile ocupate din sudul Ungariei se vor alătura Serbiei. Loialitatea față de Ungaria a fost manifestată doar de o parte a germanilor împrăștiați și de o parte a rutenilor, care erau grupul etnic cel mai puțin dezvoltat.
Pierderea de facto a Transilvaniei, a Felvidékului și a sudului era o sursă de consternare profundă atât pentru guvern, cât și pentru opinia publică. În același timp, nu au fost luate măsuri cuprinzătoare pentru a opri înaintarea inamicului și trecerea parțială a liniilor de demarcație. Károlyi și anturajul său credeau că o rezistență militară organizată ar afecta șansele Ungariei la conferința de pace. Rezistența parțial spontană din Munții Apuseni și detașamentul secuiesc din Transilvania, care era în permanentă retragere și care uneori îi angaja pe români în luptă, au primit, prin urmare, doar un sprijin limitat. Astfel, zone din ce în ce mai mari au intrat sub dominație străină.
Abia la începutul anului 1919, Károlyi a decis să ia măsuri organizate împotriva legiunilor cehe și a armatei române. Impulsul final pentru o schimbare a politicii sale pacifiste, bazată pe bunăvoința învingătorilor, a venit din decizia Conferinței de Pace de la Paris din 26 februarie, pe care a primit-o la 20 martie de la locotenent-colonelul francez Vix, care îi reprezenta pe Aliați la Budapesta. Aceasta includea posibilitatea ca trupele române să avanseze până la linia Satu Mare-Nagykároly-Nagyvárad-Arad, iar la vest de aceasta urma să fie stabilită o zonă neutră, care să includă Debrecen, Békéscsaba, Hódmezővásárhely și Szeged. Károlyi a respins nota la 21 mai și a planificat să se bazeze pe Rusia sovietică pentru a anunța rezistența națională și pentru a numi un guvern format din politicieni social-democrați care să sprijine schimbarea politicii externe pe plan intern, păstrându-și în același timp poziția de șef de stat. Dar calculele sale au fost greșite. Majoritatea social-democraților nu doreau să formeze singuri un guvern și, astfel, în după-amiaza zilei de 21, pe la spatele lui Károlyi, au convenit cu liderii comuniști din Închisoarea Colecționarilor să preia împreună puterea. În dimineața zilei de 22 martie, steaguri roșii fluturau în vânt pe casele din Budapesta, iar afișe îndrăznețe anunțau că „proletariatul” a preluat puterea în Ungaria.
Victoria dictaturii proletare din Ungaria a surprins și chiar a înspăimântat statele vecine și conferința de pace de la Paris. Se temea că revoluția nu se va opri în Ungaria, ci se va extinde spre vest, așa cum sperau și presupuneau bolșevicii, și că și acolo vor fi instaurate regimuri sovietice. Prin urmare, au fost de acord cu un atac militar asupra Republicii Sovietice.
Din cauza eșecului de a organiza armata, Republica Sovietică a moștenit o armată de abia 40 000 de oameni de la sistemul democratic burghez. Ca urmare a recrutării, care a început la 30 martie, până la jumătatea lunii aprilie acest număr a crescut cu aproximativ 20 de mii. Cu toate acestea, armata română avea încă o superioritate de câteva ori mai mare decât efectivele sale și, în lupte care au durat abia două săptămâni, ocupase întreaga regiune transdanubiană până la 1 mai. Profitând de slăbiciunea și epuizarea forțelor maghiare, trupele cehe au trecut linia de demarcație la 26 aprilie și, în câteva zile, au ocupat Munkács, Sátoraljaújhely și o parte semnificativă a regiunii industriale Miskolc. În aceleași zile, forțele franceze și sârbe au cucerit Mako și Hódmezővásárhely.
Pentru a evita un sfârșit iminent, Consiliul Dirigent Revoluționar a chemat la arme muncitorii din Budapesta și din mediul rural la 20 aprilie și a organizat mitinguri de recrutare în întreaga țară. Armata Roșie și-a dublat astfel efectivele într-o săptămână sau două, ajungând la 200 000 la sfârșitul lunii mai. Majoritatea recruților erau refugiați din Transdanubia, țărani săraci din nordul furtunos, șomeri, tineri entuziaști și muncitori din Budapesta, organizați în batalioane separate. Erau, de asemenea, un număr bun de ofițeri și subofițeri profesioniști, precum și lideri naționali și locali ai revoluției. „Pentru a nu renunța la pământul nostru strămoșesc, comunistul se întâlnește cu naționalistul”, explica un jurnalist rural această situație oarecum ciudată.
După ciocniri sporadice, Armata Roșie reorganizată a lansat contraofensiva generală pe frontul de nord la 20 mai. Datorită entuziasmului soldaților și a unui management profesionist, campania din nord a fost un succes surprinzător. În mai puțin de trei săptămâni, curele de atac au atins valea Garam în vest și linia Banská Bystrica-Rosný Bystrica-Bartfa în nord. Cu sprijinul Ungariei, Republica Sovietică Slovacă a fost proclamată la Eperje la 16 iunie 1919.
La 13 iunie, Conferința de Pace a răspuns succeselor militare maghiare prin anunțarea frontierelor definitive ale Ungariei în raport cu România și Cehoslovacia. În același timp, aceasta a cerut evacuarea teritoriilor nordice recucerite în schimbul promisiunii de a ceda Transdanubia Tisei. Statul Major revoluționar a dezbătut răspunsul la ultimatum timp de mai multe zile. Majoritatea, inclusiv o bună parte a comuniștilor și a liderilor militari, s-au opus retragerii. Cu toate acestea, Béla Kun, invocând starea de spirit tot mai contrarevoluționară din interior, a recomandat acceptarea diktatului, iar poziția sa a prevalat în cele din urmă. După retragerea de la sfârșitul lunii iunie, Republica Sovietică a încercat să își consolideze baza slăbită. Prin urmare, Kun și tovarășii săi au decis să încerce eliberarea Tiszántúlului. Cu toate acestea, ofensiva, care a început la 20 iulie, s-a prăbușit în câteva zile. Armata Roșie s-a retras și forțele sale au început să se dezintegreze. La 30 iulie, trupele române aflate în urmărire au trecut Tisza la Szolnok, deschizând calea spre capitală.
Confruntat cu o situație disperată, Consiliul Dirigent Revoluționar a demisionat la 1 august și a predat puterea unui guvern format din politicieni social-democrați moderați. Cu toate acestea, guvernul Peidl a rămas în funcție doar o săptămână. După demisia acestuia, un guvern de dreapta condus de István Friedrich a preluat puterea, în timp ce armata română controla cea mai mare parte a țării, iar Armata Națională condusă de Miklós Horthy a ocupat poziții în partea de sud a regiunii transdanubiene. În aceste condiții a sosit în sfârșit scrisoarea de invitație de la Paris: Ungaria urma să trimită o delegație la conferința de pace, care se apropia de sfârșit.
4. Activitățile delegației de pace și adoptarea tratatului de pace

Delegația maghiară de pace, condusă de contele Albert Apponyi, a sosit în capitala Franței la 6 ianuarie 1920. Proiectul tratatului de pace ungar, care ar fi trebuit să fie negociat, era gata de mai multe luni. Viitoarele frontiere ale Ungariei au fost convenite de subcomisiile teritoriale ale Conferinței în februarie-martie 1919. Organele supreme ale Conferinței au aprobat aceste propuneri în mai-iunie 1919, după dezbateri minore, dar fără nicio modificare de fond. Singura excepție a fost granița austro-ungară. Aceasta a fost decisă abia la 10-11 iulie 1919. Noile frontiere au fost rezultatul unui compromis între ideile mai echitabile ale puterilor victorioase și cererile exagerate ale statelor succesoare aliate sau aliate. Ca urmare, principiul naționalității, proclamat ca principiu fundamental, a fost în multe cazuri subordonat unor considerente strategice, economice și de altă natură.
Delegația maghiară a primit proiectul de tratat de pace la 15 ianuarie 1920. Teritoriul noii Ungarii era de 93 000 de kilometri pătrați, față de 282 000 de kilometri pătrați înainte de 1918 (cu excepția Croației), iar populația era de 7,6 milioane, față de 18,2 milioane înainte. Învingătorii au stipulat că Ungaria poate menține doar o armată de 35.000 de voluntari sau mercenari. Conscripția generală a fost interzisă. Ungaria nu putea fabrica sau achiziționa vehicule blindate, tancuri, nave de război și avioane de luptă, care erau esențiale pentru războiul modern. Flotila Dunării trebuia să fie predată Aliaților. Alte paragrafe stipulau că, începând din 1921, Ungaria va trebui să plătească despăgubiri pentru pagubele de război provocate de aceasta pe o perioadă de treizeci de ani.
În aceeași zi, 15 ianuarie 1920, Secretariatul Conferinței de Pace a primit așa-numitele liste preliminare ale pozițiilor ungare. Erau în total douăzeci de documente, însoțite de numeroase anexe statistice, cartografice și de altă natură. Acestea conțineau date detaliate privind condițiile geografice, economice și culturale ale Ungariei, precum și privind distribuția lingvistică a populației și nivelul de educație al acesteia. În general, listele maghiare au pledat pentru păstrarea unității Ungariei istorice. Cu toate acestea, într-un singur caz a fost evocată posibilitatea unui compromis în chestiunea organizării interne a Transilvaniei și a structurii sale interne. Esența a ceea ce se spunea în lista VIII cu privire la chestiunea transilvană era organizarea relațiilor interne ale Transilvaniei după modelul elvețian și reconsiderarea problemei apartenenței teritoriului și solicitarea opiniei populației locale. La 16 ianuarie 1920, după ce a primit proiectul de tratat de pace și notele preliminare maghiare, Albert Apponyi a avut ocazia să explice verbal poziția maghiară reprezentanților celor cinci mari puteri – Franța, Marea Britanie, Italia, SUA și Japonia. În timpul întâlnirii, care a durat aproximativ o oră și jumătate, Apponyi a prezentat poziția maghiară în franceză și engleză, iar apoi a rezumat-o pe scurt în italiană. Esența spuselor sale a fost aceeași ca în notele preliminare: menținerea unității Ungariei istorice. În acest scop, el a prezentat argumente istorice, economice, geografice, culturale și chiar lingvistice-etnice. În același timp, a mai precizat că, în cazul în care aceste argumente vor fi respinse, adică dacă granițele din proiect vor fi menținute, Ungaria va convoca un referendum. După discurs, Lloyd George a luat cuvântul. Prim-ministrul britanic a întrebat câți maghiari vor locui în țările vecine dacă frontierele vor fi puse în aplicare. El a fost interesat în special de locul în care se vor afla etnicii maghiari: de-a lungul frontierei sau departe de noua țară, formând insule lingvistice. Apponyi s-a așezat apoi lângă Lloyd George și i-a așezat pe birou celebra hartă etnografică a Telekaurei, pe care populația maghiară era marcată cu roșu. Harta arăta, de asemenea, noile frontiere propuse, care fuseseră trasate cu atenție de Teleki în seara precedentă. Astfel, era clar vizibil faptul că nu numai insulele lingvistice îndepărtate urmau să intre sub dominație străină, ci și un număr foarte semnificativ de maghiari de frontieră.
La 18 ianuarie, Apponyi și majoritatea delegaților s-au întors acasă, la Budapesta, cu planul primit, iar la 21 ianuarie l-au informat pe Horthy și guvernul, stabilind în același timp ordinea și tema notelor de răspuns. În zilele următoare, experții au redactat 18 noi documente. Ideea de integritate era în continuare tema principală a acestor noi documente, dar cu o reorientare accentuată către principiul etnic și referendum. Noile liste maghiare au fost primite de Conferința de Pace la 12 și 18 februarie 1920.
Apariția lui Apponyi la 16 ianuarie și listele maghiare nu au rămas fără efect. Obiecțiile maghiare la proiectul de tratat de pace din ianuarie și februarie au fost discutate pentru prima dată de Consiliul Suprem al Conferinței de Pace la 25 februarie 1920. Cu această ocazie, atât prim-ministrul britanic Lloyd George, cât și prim-ministrul italian Francesco Nitti au recomandat ca observațiile Ungariei să fie examinate cu atenție. Pe de altă parte, noul prim-ministru francez, dl Millerand, a considerat inutilă orice renegociere a problemei. Poziția sa a fost că toate deciziile luate până în prezent cu privire la tratatul de pace cu Ungaria ar trebui să fie considerate valabile fără modificări.
La reuniunea Consiliului Suprem din 3 martie, Lloyd George a revenit la chestiunea frontierelor ungare. Citând statistici precise, el a subliniat că tratatul de pace prevedea plasarea a aproape trei milioane de maghiari, sau „o treime din întreaga populație maghiară”, sub dominație străină și că acest lucru „nu va fi ușor de apărat”. Nu va exista pace în Europa Centrală, a prezis el, „dacă se va dovedi ulterior că pretențiile Ungariei sunt justificate și că întregi comunități maghiare au fost predate Cehoslovaciei și Transilvaniei ca turme de vite doar pentru că conferința a refuzat să discute cauza maghiară”.
În cadrul dezbaterii, Nitti s-a alăturat din nou lui Lloyd George. Cu toate acestea, Philippe Berthelot, secretarul de stat pentru afaceri externe, care a reprezentat Franța în absența lui Millerand, s-a opus categoric propunerii anglo-italiene. Compromisul convenit în cele din urmă a fost acela de a amâna decizia și de a înainta întreaga chestiune Consiliului miniștrilor de externe și ambasadorilor. La 8 martie, Consiliul miniștrilor de externe și al ambasadorilor a pus pe ordinea de zi problema unei posibile modificări a frontierelor Ungariei. Lunga dezbatere a dus la menținerea deciziilor inițiale. Singura concesie făcută la propunerea ministrului britanic de externe, lordul Curzon, a fost că, în cazul în care comisiile de granițe „în urma unei examinări minuțioase la fața locului, ar constata că în anumite locuri s-a făcut o nedreptate și că este necesară o schimbare, acestea ar trebui să aibă dreptul de a raporta opiniile lor Ligii Națiunilor”. În cele din urmă, s-a convenit, de asemenea, că posibilitatea unui amendament ulterior nu va fi inclusă în textul tratatului de pace, ci va fi adusă la cunoștința maghiarilor într-o scrisoare de însoțire separată.
După primirea textului final al tratatului de pace, delegația de pace a demisionat la 19 mai 1920. Privind retrospectiv la activitățile lor, delegații au subliniat că au reușit să facă opinia publică străină să înțeleagă că deciziile Conferinței de Pace privind Ungaria și clauzele tratatului de pace erau profund nedrepte și, prin urmare, „nu pot fi permanente și vor deveni doar o sursă de noi complicații și războaie”. Cu toate acestea, opinia lor era că pacea trebuia încheiată, deoarece Ungaria nu dispunea de sprijin economic, diplomatic și militar pe care să se bazeze pentru a refuza semnarea. Rezistența armată a Turciei, unul dintre statele perdante, nu ar fi dus astfel decât la noi suferințe și sacrificii în contextul maghiar, fără nici cea mai mică speranță de succes. Documentul a fost semnat în urmă cu exact 90 de ani, la 4 iunie 1920, în palatul Trianon cel Mare din grădinile de la Versailles.

(Publicat pentru prima dată în Népszabadság, 5 iunie 2010)

În cartea sa, Ignác Romsics și-a asumat sarcina de a aborda o serie tristă și tragică de evenimente din istoria Ungariei în secolul al XX-lea, procesul de pierdere a Transilvaniei, Banatului și Partiumului și trecerea lor sub dominație străină. Procesul prin care 103.000 de kilometri pătrați cu 5,2 milioane de locuitori au ajuns sub suveranitatea Regatului României. Lucrarea este împărțită în trei capitole și o
o prefață și o postfață. Primul capitol prezintă contextul istoric: o scurtă istorie a Transilvaniei, popoarele care o locuiesc, istoria dezvoltării lor numerice, sentimentul național care a apărut și a crescut în interiorul lor. Primul capitol descrie situația Transilvaniei până în ultimul an al Primului Război Mondial, iar în acest capitol aflăm și despre planurile Regatului României pentru Transilvania, pe care a încercat să le pună în aplicare cu ajutorul Antantei. Al doilea capitol al cărții – care, cu cele peste 200 de pagini ale sale, este de fapt coloana vertebrală a cărții, într-un fel o carte în sine – se ocupă de procesul de schimbare a imperiului. Acesta oferă o descriere vie și sugestivă a secvenței de evenimente în timpul căreia Transilvania a intrat treptat sub controlul Regatului României. Descrierea modului în care maghiarii, germanii și românii care locuiau acolo au experimentat în cursul vieții lor de zi cu zi schimbarea în timpul căreia suveranitatea maghiară a dispărut, puterea statului maghiar a dispărut și a fost înlocuită – în unele cazuri aproape pe furiș – de puterea statului român. Cum, pas cu pas, sentimentul că acest lucru este doar temporar, că nu poate dura, a dispărut treptat de la maghiari; cum acest sentiment a fost înlocuit treptat de un sentiment de descurajare, resemnare, resemnare. În acest capitol, autorul ilustrează și modul în care maghiarii din Transilvania s-au gândit la strategia pe care ar trebui să o aleagă pentru a supraviețui după instaurarea dominației românești. Da, cred că nu este greșit să folosim acest termen: supraviețuire. Nimeni nu știa la acea vreme cât va dura
dar toată lumea se aștepta ca Ungaria să nu-i abandoneze pe maghiarii din Transilvania – și într-adevăr, la 4 iunie 1920, întreaga Ungarie a fost cuprinsă de doliu. După 1920, ideea autonomiei teritoriale pentru Transilvania (Ținutul Secuiesc) nu era încă o problemă centrală. Pe termen lung, maghiarii din Transilvania nu sperau la autonomie, ci la revizuire, la reîntoarcerea în Ungaria, și încercau să-și dezvolte strategiile de supraviețuire pe această bază. Conducerea politică maghiară a reprezentat, de asemenea, ideea unei Ungarii integre și, de fapt, acest lucru reiese chiar din discursul contelui Albert Apponyi la Conferința de Pace de la Paris. Aceasta este singura parte în care autorul critică conducerea politică maghiară pentru unele neajunsuri, neglijență și prudență: poate că dacă la conferința de pace s-ar fi pus accentul pe principiul etnic, dacă supremația culturală maghiară și drepturile istorice nu ar fi fost atât de puternic subliniate, lucrurile ar fi putut decurge altfel. De altfel, autorul nu polemizează pe această temă: deși critică și critică pe bună dreptate practica politicii naționalității maghiare în epoca dualismului, cartea nu pare să castigheze politica maghiară, responsabilitatea, greșelile sau chiar crimele politicienilor maghiari. Ceea ce m-a frapat cel mai mult în timp ce citeam cartea este faptul că Ignác Romsics clarifică magistral faptul că soarta Transilvaniei nu a fost decisă în Transilvania, nu de către transilvăneni, nici măcar la București sau Budapesta – nici în 1918-1920, nici în 1944-947. După ambele războaie mondiale, soarta Transilvaniei a fost decisă departe de Transilvania, dar departe de România și departe de Ungaria – la Paris, Viena și Moscova. Nu o dată poporul transilvănean a fost întrebat ce dorește – iar acest lucru este cu atât mai tragic și mai deprimant în lumina frumoasei idei și a principiului pe care președintele american Woodrow Wilson le-a avansat și pe care maghiarii din Transilvania și politicienii maghiari au sperat în zadar să le aplice la Conferința de Pace de la Paris din 1920. Transilvania a fost instrumentul și obiectul jocurilor marilor puteri în 1920 și a rămas astfel și în 1947. În acest context, politica maghiară în materie de naționalitate ar fi putut fi practic cât se poate de umană, dar nu acesta a fost obiectivul. Al treilea capitol tratează perioada dintre cele două războaie mondiale, situația de după a doua decizie de la Viena și soarta Transilvaniei după 1944. Drumul care a dus la Tratatul de pace de la Paris din 1947 este, de asemenea, descris aici. După cel de-al Doilea Război Mondial, conducerea politică maghiară a adoptat o abordare foarte diferită față de viitorul Transilvaniei.

Liderii maghiari au încercat să influențeze și să modeleze soarta Transilvaniei într-un mod mai realist, luând în considerare situația și interesele marilor puteri: mai realist, dar încă nu suficient de realist. În loc să afirme drepturile istorice și integritatea Ungariei, ei au încercat doar să convingă marile puteri să restituie Ungariei mai întâi o fâșie de 22 000 de kilometri pătrați de-a lungul frontierei româno-ungare, iar mai târziu o fâșie de abia 4 000 de kilometri pătrați. Dar interesele Marilor Puteri nu au acordat nici măcar această mică dorință. Și totuși, nu se pune problema ca liderii marilor puteri care au trasat granițele și au decis soarta națiunilor să fie răi, orbiți de ura față de maghiari și proști. Este ca și cum ei înșiși ar fi devenit prizonierii promisiunilor lor anterioare, ai dorințelor și viselor lor legate de influența imaginată asupra Europei Centrale, de dominația lor, căreia i-au subordonat soarta a câteva milioane de oameni – și despre care, desigur, nimic nu s-a realizat ulterior. La fel cum maghiarii din Transilvania au rămas prizonierii dorințelor și viselor lor în 1946-1947, la momentul Tratatului de Pace de la Paris – deși ideea de autonomie, care fusese elaborată temeinic, căpătase până atunci un rol mult mai important. Poate că va fi utilă într-o zi. Să sperăm că așa va fi.

Szilárd Szabó
avocat, politolog,
profesor asistent,
Universitatea din Debrecen

independence of transylvania transilvania

Denmark